Am citit romanul Ioanei Chicet-Macoveiciuc, Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, pe nerăsuflate, acum vreo trei săptămâni. Am tot vrut să scriu un articol despre carte și experiența lecturii, dar nu am putut. Povestea îmi stăruia în minte și în suflet, aveam impresia că o voi întâlni pe Oana, personajul principal, pe stradă sau în metrou, atât de real mi s-a părut totul. Zilele ce au urmat după ce am închis coperțile cărții au fost ciudate, ca și cum aș fi trăit în două lumi deodată – în lumea mea obișnuită, de zi cu zi, se cuibărise o lume mai mică, imaginară, desprinsă din universul romanului și care se întrețesea cu realitatea mea cotidiană.

Orele petrecute cu romanul Ioanei în mână au zburat pe nesimțite și m-am trezit la ultimul rând cu senzația că am trăiat o viață în goana a două sute și ceva de pagini. Încă de la primul capitol am avut senzația că e vorba despre mine. Și pe mine familia mă alintă Oana, este numele pe care l-am auzit toată viața acasă, rostit de părinți, de bunici și de prieteni. Iar timpul în care se petrece povestea Oanei a fost și timpul meu. Descrierea vieții de student îmi e atât de familiară pentru că și eu am fost studentă pe vremea când nu erau telefoane mobile, când mâncarea primită în pachetul de acasă reprezenta o bucățică de rai, când, în camera de cămin reșoul ținea loc de calorifer, de cuptor și aragaz, iar cartofii prăjiți erau cea mai bună și ieftină mâncare pe care și-o putea pregăti un student. Am retrăit acele vremuri cu nostalgie, purtată fiind prin povestea Oanei cea cu părul mare și creț cât o minge, de care m-am atașat încă de la primele rânduri.

Dar povestea nu era despre mine, era despre Oana, era povestea ei de dragoste neobișnuită, profundă, aproape ca o boală, ca o febră dulce care îi intră prin toți porii și îi răscolește carnea și sufletul, ca un drog, ca o otravă care o ridică la cer și pe urmă o lasă întinsă pe pământ, pustiită și goală. Căci așa s-a întâmplat până la urmă… dar nu vreau să spun mai mult, căci trebuie să citiți și voi. Eu spun doar ce am trăit și ce am simțit eu citind Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni.  

O carte care îți deschide ușa spre cea mai mare iubire a vieții tale

Încă de la primele pagini am avut senzația că mă întorc în timp, în propria-mi viață și mă întâlnesc cu IUBIREA. Da, acea iubire mare, unică, irepetabilă pe care fiecare dintre noi o cunoaște la un moment dat. Poate e una adolescentină, trăită la cote maxime, cu amețeală și milioane de fluturi în stomac sau poate e aceea profundă, adâncă și grea ca un vin vechi, care te face să înflorești instantaneu sub privirea iubitului și să te simți regină pentru că el te iubește. Odată ce povestea de iubire a Oanei se desfășura sub ochii mei, în sufletul meu se recompunea o altă poveste, propria-mi mare povestea de iubire, cu piscurile ei însorite și văile ei de lacrimi. Am trecut prin toate, din nou, mână în mână cu Oana, eroina romanului. M-am bucurat împreună cu ea și am suferit odată cu ea, de la primul până la ultimul rând al cărții.

Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni a fost mai mult decât o lectură, a fost o felie de viață. Din clipa în care am închis cartea și până acum am ascultat de zeci de ori această melodie, care mi se pare că exprimă prin muzică și versuri atât de bine starea pe care Ioana a creat-o prin cuvinte. Vă las cu acest cântec și vă invit să citiți Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni, asta dacă nu ați făcut-o deja. Cine știe, poate vă veți reîntâlni și voi cu marea iubire a vieții voastre…

Fotografii personale

7

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *