Povestea unui mic gentleman. Remus și drumul de la tăcere la bucurie

De multe ori i-am mulțumit lui Dumnezeu că am un copil sănătos, fără probleme, care râde, aleargă, se joacă, crește frumos și se bucură de viață. Am citit multe povești despre copiii cu autism care m-au impresionat și m-au făcut să mă gândesc cum arată viața acelor părinți, prin ce trec, cât de greu trebuie să le fie, ce se petrece în sufletul lor și cum se zbat și fac tot ce le stă în putință să își ajute copilul. Mi-e greu să îmi închipui toate acestea, însă fiecare poveste mă impresionează și mă aduce și mai aproape de această lume, mă face să îi înțeleg mai bine pe părinți, pe copii și nevoile lor. Și când aflu despre astfel de povești, vreau să vi le dăruiesc și vouă, să ajungă la cât mai multă lume. La mine a ajuns povestea lui Remus, un copilaș care suferă de autism și a cărui viață a început să se transforme în bine cu ajutorul programelor Asociaţiei de Terapie Comportamentală Aplicată-ATCA. Povestea impresionantă e scrisă de Beatrice Ionescu, Fundraising Manager la ATCA.

Empatia. O barieră a tăcerii sau o mare liniștită?

Scriam zilele trecute despre cele aflate de la Social Media for Parents, din prezentarea Domnicăi Petrovai, psihoterapeut, și anume că venim pe această lume dotați cu empatie, dar este responsabilitatea părinților și a celor care ne cresc să cultive această trăsătură sufletească. Să o ude ca pe o plantă și să ne ajute să o creștem, să o îngrijim și să ne bucurăm cu toții de frumusețea ei. Eu sunt o fire empatică, cel puțin așa mă consider. Însă anumite situații din viața mea m-au făcut să observ că nu știu să exprim această empatie. Îmi pare sincer rău pentru situația dificilă prin care trece omul de lângă mine. Îmi este milă și de o vietate neajutorată, dar de un om! Dar când vine momentul să spun o vorbă de mângâiere sau să îmi exprim solidaritatea, mila, părerea de rău ori pur și simplu gândul bun, prin care omul să înțeleagă că îi sunt alături, tăcerea se ridică precum un zid și nu pot îngăima decât niște cuvinte banale, câteva oftaturi, însoțite de o privire ațintită în pământ.