Empatia. O barieră a tăcerii sau o mare liniștită?
Scriam zilele trecute despre cele aflate de la Social Media for Parents, din prezentarea Domnicăi Petrovai, psihoterapeut, și anume că venim pe această lume dotați cu empatie, dar este responsabilitatea părinților și a celor care ne cresc să cultive această trăsătură sufletească. Să o ude ca pe o plantă și să ne ajute să o creștem, să o îngrijim și să ne bucurăm cu toții de frumusețea ei. Eu sunt o fire empatică, cel puțin așa mă consider. Însă anumite situații din viața mea m-au făcut să observ că nu știu să exprim această empatie. Îmi pare sincer rău pentru situația dificilă prin care trece omul de lângă mine. Îmi este milă și de o vietate neajutorată, dar de un om! Dar când vine momentul să spun o vorbă de mângâiere sau să îmi exprim solidaritatea, mila, părerea de rău ori pur și simplu gândul bun, prin care omul să înțeleagă că îi sunt alături, tăcerea se ridică precum un zid și nu pot îngăima decât niște cuvinte banale, câteva oftaturi, însoțite de o privire ațintită în pământ.
Sărbătorile vin și trec și în iureșul general uităm să ne pregătim sufletul, uităm să ne primenim pe dinăuntru, așa cum bunicii noștri făceau și încă mai fac. Paștele ori Crăciunul ne găsește de multe ori ocupați cu pregătirile, absorbiți de muncă și griji, înnebuniți de aglomerație și de liste interminale de lucruri de făcut, preocupați și îngrijorați, mereu în goana după cumpărături. În cele câteva zile libere ajungem să ne tragem sufletul, dar suntem epuizați fizic și goi pe dinăuntru. Ne bucurăm prea puțin de sărbători și nu mai primim adevărata însemnătate a acestor momente sfinte. Nu vreau să înșir aici generalități, ci spun despre mine, căci așa mă simt în ultimii ani. Și mă gândesc că or mai fi și alții ca mine.
Nu, nu este dintr-o carte de parenting. Și nici dintr-una de rugăciuni. Este discursul pe care l-a rostit duminică seara prim-ministrul României, Dacian Cioloș, pe scena Ateneului Român, la 
Se spune că oamenii care zâmbesc larg au sufletul deschis. Zâmbetul e fereastra către inima lor și ne spune cât de mult și-au deschis-o ei către lume. Cât poate intra în sufletul lor, câtă iubire, bucurie, dar și tristețe, cât de curajoși sunt în a trăi viața pe deplin, cu tot ce aduce ea pe tavă.