Scriam zilele trecute despre cele aflate de la Social Media for Parents, din prezentarea Domnicăi Petrovai, psihoterapeut, și anume că venim pe această lume dotați cu empatie, dar este responsabilitatea părinților și a celor care ne cresc să cultive această trăsătură sufletească. Să o ude ca pe o plantă și să ne ajute să o creștem, să o îngrijim și să ne bucurăm cu toții de frumusețea ei. Eu sunt o fire empatică, cel puțin așa mă consider. Însă anumite situații din viața mea m-au făcut să observ că nu știu să exprim această empatie. Îmi pare sincer rău pentru situația dificilă prin care trece omul de lângă mine. Îmi este milă și de o vietate neajutorată, dar de un om! Dar când vine momentul să spun o vorbă de mângâiere sau să îmi exprim solidaritatea, mila, părerea de rău ori pur și simplu gândul bun, prin care omul să înțeleagă că îi sunt alături, tăcerea se ridică precum un zid și nu pot îngăima decât niște cuvinte banale, câteva oftaturi, însoțite de o privire ațintită în pământ.