Scriam zilele trecute despre cele aflate de la Social Media for Parents, din prezentarea Domnicăi Petrovai, psihoterapeut, și anume că venim pe această lume dotați cu empatie, dar este responsabilitatea părinților și a celor care ne cresc să cultive această trăsătură sufletească. Să o ude ca pe o plantă și să ne ajute să o creștem, să o îngrijim și să ne bucurăm cu toții de frumusețea ei. Eu sunt o fire empatică, cel puțin așa mă consider. Însă anumite situații din viața mea m-au făcut să observ că nu știu să exprim această empatie. Îmi pare sincer rău pentru situația dificilă prin care trece omul de lângă mine. Îmi este milă și de o vietate neajutorată, dar de un om! Dar când vine momentul să spun o vorbă de mângâiere sau să îmi exprim solidaritatea, mila, părerea de rău ori pur și simplu gândul bun, prin care omul să înțeleagă că îi sunt alături, tăcerea se ridică precum un zid și nu pot îngăima decât niște cuvinte banale, câteva oftaturi, însoțite de o privire ațintită în pământ.

Așa sunt eu. Mi-am dat seama de ceva vreme de asta și nu știu ce să fac. Nu știu ce să spun când îmi pare rău. Cum să pun mâna pe telefon și să spun ce am de spus. Cum să ridic privirea din pământ și să mă uit drept în ochii prietenului, cum să fac să transmit prin privire ceea ce inima vrea să spună. “Îmi pare rău că treci prin asta. Aș vrea să fac ceva pentru tine. Ce pot să fac ca să îți fac mai ușoară povara? Cum pot să te ajut? Sunt aici pentru tine!” Lucrurile astea aș vrea să le spun… și multe altele. Dacă ochii ar putea vorbi, dacă sufletul ar spune cuvintele în locul meu… ce simplu ar fi!

Tăcere

Nu pot să spun mai mult de două-trei cuvinte. Și atât. Deși gândesc mai mult, simt mai mult, vreau să pot spune și să pot face mai mult. Dar vorbele sunt blocate și nu pot ieși, gândurile devin vâscoase, ca o magmă densă și refuză să mai înainteze. Doar inima simte. Mult. Și ar vrea să iasă din piept, să vorbească, să spună tot îi trece prin capul ei de inimă… Că îi pare rău și vrea să fie acolo, să se transforme într-o îmbrățișare ori într-un umăr sigur pe care omul poate plânge.

Zbatere, emoție, compasiune

Dar… nimic. Zgomot înăutru, liniște afară. Zbatere, emoție, compasiune… Dorința de a ajuta, de a fi aproape, de a sprijni. De a spune o vorbă bună. De a fi un sprijin, un umăr, un braț, o ureche. De a asculta. De a înțelege. De a tăcea și a asculta. Doar a asculta. Ca celălalt să se găsească în această liniște, să își găsească propria liniște. Ca atunci când te afli în fața unei mări, iar sufletul tău, obosit și zbuciumat, tace în fața valurilor și a infinitului albastru.

Poate că eu sunt o mare… sau un lac. În fața căruia omul își spune păsul și se liniștește. În fața tăcerii mele el vede marea, apele limpezi ale lacului sau pădurea nemișcată de care sufletul lui are atâta nevoie pentru a se odihni. Poate că așa e mai bine și tăcerea, nemișcarea asta care mă copleșește folosește la ceva. Folosește cuiva… Așa mi-ar plăcea să cred.

Foto cover: www.wallpaperbetter.com

1

Comments (1)

  1. […] ”Empatia. O barieră a tăcerii sau o mare liniștită?” – Ce frumos a scris Iohanna despre cum uneori înăuntrul nostru e furtună și dorință de a ajuta, de a a sculta, de a înțelege și afară e liniște. Empatia e o abilitate pe care nu tuturor le e ușor să o arate. […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *