coperta__dragos_bucurenciAm citit în aceste zile cartea lui Dragoș Bucurenci – Despre curajul de a ne lăsa văzuți (Curtea Veche) – pe care a lansat-o la începutul lunii decembrie. Pentru că Dragoș este un foarte bun om de comunicare, coach și trainer specializat, recunoscut și premiat, mă aștepam să găsesc între coperțile acestei cărți o mulțime de sfaturi și reguli despre comunicare, tips & tricks despre relațiile interpersonale și recomandări legate de curajul de a ne deschide în fața celorlalți. Am găsit însă o confesiune și un sac de amintiri frumoase și emoționante din copilăria unui om care ne învață, prin rândurile acestei cărți și prin exemplul personal, exact acest lucru: cum să fim vulnerabili, cum să ne deschidem sufletul, cum să ne acceptăm și să ne îmbrățisăm fricile și suferințele, cum să ne îngrijim rănile, cum să ne acceptăm și să ne iubim pe noi înșine.

M-a impresionat cartea lui Dragoș de la prima până la ultima pagină. Poveștile, amintirile și mai ales felul de a scrie, deschis, simplu și prietenos m-au făcut să o citesc cu drag, curiozitate și cu o oarecare complicitae. M-am regăsit în multe dintre tablourile de copilărie pe care le rememorează, căci primii 10 ani din viața mea au coincis cu acei ultimi ani ai comunismului furibund, cu cozi la alimente, rații și cartele, program fix la televizor, mici bucurii cu porția și libertate cu lingurița. Copil fiind, nu îmi dădeam seama de amploarea și gravitatea “acestei pușcării enorme care devenise România”, așa cum o numește Dragoș. Multe din amintirile sale despre vacanțele petrecute la țară, la bunici, seamănă cu ale mele, nu prin detalii, ci prin atmosferă, prin acea pânză a timpului care ne unea și în care ne țeseam copilăria. Întâmplările, jocurile și îndeletnicirile vârstei, lumea din jur, preocupările adulților, bucuriile, descoperirile, pasiunile – toate aceste mici detalii despre care Dragoș povestește atât de frumos m-au ajutat să iau și eu trenul amintirilor spre propria-mi copilărie și să poposesc un timp acolo, reîntâlnindu-mă pe mine și a mea poveste.

Credit-foto_Andreea-Mitran-7_resize

Credit foto: Andreea Mitran

În rândurile cărții am descoperit imagini ale unei Românii îndurerate, care și-a plâns îndelung tinerii pierduți la revoluție – crâmpeie ale unor timpuri tumultoase pe care le trăisem, le văzusem la televizor și mi le aminteam, dar acum le-am înțeles mai bine. Prin poveștile sale despre oamenii extraordinari care i-au marcat adolescența și, mai târziu, drumul în viață, Dragoș mi-a făcut un dublu cadou. Din rândurile sale am cunoscut și eu puțin din personalitatea magnetizantă a unor dascăli deosebiți, dar mai ales a unui “profesor de oameni”, așa cum o numește el pe Irina Nicolau, prietena și mentorul care i-a deschis orizonturile și l-a format. Aceste exemple de spirite înalte m-au făcut să mă gândesc și eu la oamenii speciali din viața mea care m-au îndrumat și mi-au deschis mintea, care mi-au suflat în aripi și mi-au netezit drumul, ajutându-mă să devin ceea ce sunt astăzi. Pentru asta, Dragoș, îți mulțumesc!

Multe, frumoase și emoționante sunt poveștile pe care Dragoș le spune în cartea sa. Citind-o, mi-a dat impresia că ea este una dintre întruchipările vii ale expresiei atât de plastice “îl citești ca pe o carte deschisă”. Așa îl putem “citi” pe Dragoș în “Despre curajul de a ne lăsa văzuți”, o lecție de o profundă sinceritate despre îndrăzneală, dorința de a te descoperi ca ființă, despre a crește și a deveni, o lecție despre a fi om.

Credit foto cover: Ovidiu Moisin

1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *