Photo credit: The Guardian via Aleppo Media Center

Photo credit: The Guardian via Aleppo Media Center

Imaginea băiețelului de 5 ani salvat de sub dărâmături în urma unui bombardament în Alep, Siria, a făcut înconjurul lumii. Am văzut știrea ieri și m-am tot gândit dacă să scriu sau nu despre asta. Am ales să scriu pentru că el, micuțul Omran, șocat și speriat, fără lacrimi, spune totul despre grozăvia care se petrece în Siria de peste 5 ani. O tragedie pe care o trăiește un popor, sute de mii de copii, de adulți, de suflete nevinovate, prinse la mijloc în gheara nemiloasă a unui război pe care nu ei l-au vrut, un măcel care a răpit până acum peste 260.000 de vieți (unele date arată că numărul morților se ridică la 470.000).

Omran Daqneesh are 5 ani şi a fost scos în viaţă de sub dărâmături, în urma unor bombardamente ordonate de regimul de la Damasc, în Alep. Salvatorii l-au așezat pe un scaun, într-o ambulanță și au fugit să caute și alți suprviețuitori printre ruine. Omran e șocat, nu înțelege ce i se întâmplă, stă împietrit pe scaun, apoi își trece o mână peste fruntea însângerată, peste ochiul rănit. E mirat că vede sânge în palmă, se șterge de scaun… și nu spune nimic. Nu înțelege, e în stare de șoc. Cu puțin timp în urmă era în casă, alături de părinții și frații săi. Și deodată… Totul s-a schimbat într-o fracțiune de secundă.

Salvatorii îl aduc alături și pe unul din frații săi. Toți din familie au supraviețuit, ca prin minune. Din păcate, alte familii nu sunt atât de norocoase. De la începutul războiului civil în Siria, în martie 2011, peste 12.000 de copii au murit…

Copii! 12.000!!! Copii! 12.000! 12.000!!!!

Cine sunt, cum arată acei oameni care conduc acest măcel inimaginabil care durează de 5 ani? Ce suflet au acei oameni pentru care numărul morților sau al răniților sunt doar cifre seci pe o hârtie? Oare ei au copii? Au familii? Nu întreb de religie, nu întreb în ce cred acești oameni, nici cum arată Dumnezeul lor, nu întreb dacă le e frică de ceva pe lumea asta sau dacă au măcar un dram de conștiință. Întreb dacă au copii, dacă au familii, dacă au un cămin. Și cum s-ar simți dacă ar cunoaște durerea acestor oameni, care sunt nevoiți să fugă, să lase totul în urmă, pentru care liniștea și siguranța au devenit doar amintiri, care trăiesc zi de zi cu spaima în suflet, acești oameni care își văd copiii murind, își văd familiile măcelărite și casele distruse…? Cum s-ar simți președintele Bashar Al-Assad dacă unul din cei trei copii ai săi (sau toți) ar muri sub ochii săi? Ce fel de conducător e acela, ce fel de om poate fi acela care dă ordin să își ucidă propriul popor, proprii semeni cu arme chimice și este nepăsător când țara i se prăbușește sub ochi? Ce om poate fi acela care, orbit de ură și de frica de a pierde puterea, ordonă astfel de crime?

Sunt multe de spus, de scris despre atrocitățile și tragedia pe care o traversează Siria de 5 ani încoace. Orașe distruse, crime de război, zeci de mii de refugiați care au împânzit statele vecine și Europa, lacrimi, suferință, multă durere și frică… moarte. De ce toate acestea? Pentru ce? Pentru că oamenii nu se înțeleg, pentru că unii vor să fie cei mai tari, cei mai puternici, pentru o viermuială de interese și o țesătură mult prea complicată de șantaje și secrete internaționale, pentru că unele idei trebuie să triumfe, pentru că unii trebuie să câștige bani, mulți, foarte mulți bani, pentru că BANII, INTERESELE și PUTEREA au devenit mai prețioase decât viețile omenești!

Micul Omran de 5 ani din Alep nu știe ce sunt toate acestea. Nu înțelege bine ce e aceea bombă și cine a dat cu ea, nu înțelege de ce din casa lui, unde se juca liniștit cu frații săi, a mai rămas doar o mână de moloz… Nu știe de ce oamenii se urăsc atât de mult încâ se omoară unii pe alții… Nu înțelege toate lucrurile astea… și chiar dacă le-ar înțelege, probabil nu ar conta. Pentru Omran contează doar liniștea, doar pacea, doar iubirea. Pentru el contează doar să își vadă părinții și frații, să le zâmbească, să se poată juca liniștit, fără frică, pe o stradă calmă sau într-un parc frumos, așa cum fac milioane de alții copii din lumea asta, fără teama că ar putea sări în aer în clipa următoare.

Omran e bine acum, probabil a ieșit din starea de șoc și a fost cel mai fericit copil când și-a privit părinții, care l-au strâns în brațe și au încercat să îi explice ce s-a întâmplat. Poate vor avea o soartă mai bună, poate vor reuși să scape din iadul care a devenit frumosul – cândva – oraș sirian Alep. Poate va merge liniștit la școală, undeva, departe de tot acest infern. Sau poate va fi unul dintre tinerii care vor construi o nouă Sirie, pașnică și înfloritoare.

Acum noi, părinții care privim tragedia din fața televizorului ori a monitorului putem doar să ne rugăm pentru Omran și zecile de mii de copii care pot fi salvați din iad. Să îi ajutăm, să donăm, să ne rugăm ca acest război sângeros să se termine și oamenii din Siria să poată duce o viață normală, așa cum orice ființă din lume merită.

Despre istoria conflictului din Siria puteți citi aici, pe BBC. Și tot pe BBC am găsit și povestea orașului Alep.

0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *