copil binocluScriu aceste rânduri nu doar din perspectiva mea de mamă, ci și după ce am vorbit cu mai multe prietene cu copii preșcolari, care se confruntă cu aceeași problemă: comportamentul micuților lor de 3, 4 sau 5 ani. Văd tot mai des în jurul meu, în parc, pe stradă, în magazine copii mici care se comportă agresiv, țipă, se manifestă violent și chiar își lovesc părinții ori îi lovesc pe alți copii. Micuți de 3-4 ani care se înfurie și încep să urle dacă nu li se face pe plac, dacă cineva îi supără sau le ia jucăria ori dacă părinții le interzic anumite lucruri.

Până pe la un an jumate – doi ani, nimic nu părea să ne tulbure liniștea în familie. Copilul nostru creștea, descoperea lumea, era vesel și bucuros, înțelegea ce îl rugam și coopera, nu aveam conflicte. Chiar părea foarte darnic și împărțea jucăriile cu alți copii, dădea fără probleme și împrumuta și el de la alții. “Totu-i vis și armonie”, vorba poetului. De când a trecut de doi ani și jumătate și mai ales acum, la trei ani, viața s-a schimbat și armonia s-a dus parcă pe aripile vântului. Parcă am trăi în casă cu un adolescent: nimic nu îi convine, dacă nu îi faci pe plac, urlă din toți rărunchii, de cred vecinii că cine știe ce tratamente de Auschwitz îi aplicăm copilului, iar despre împărțitul jucăriilor în parc nici nu mai poate fi vorba. Avem nevoie de un munte de răbdare și căutăm în noi resurse să fim înțelegători, să explicăm de 10, 20 de ori de ce un lucru nu se poate, de ce nu e voie, de ce nu poate primi cutare sau cutare chestie sau de ce trebuie să mai aștepte puțin (sau mai mult, după caz) până când acel lucru va fi disponibil. De multe ori și eu, și ta-su ajungem la limitele răbdării, după ce am vorbit și am explicat… și atunci tăcem. Și da, lăsăm avalanșa de țipete și urlete să se dezlănțuie ca un uragan nestăvilit, privind muți și neputincioși și așteptând ca taifunul să se liniștească.

În ultimul timp am început să aplic ceea ce am citit și răscitit în cărți de parenting și am auzit de la specialiști în creșterea copiilor: ASCULTAREA. Mă aplec pe vine lângă puiul de om de trei ani jumate’ și întreb: ce vrei tu? Să iau casca de la trotinetă la grădiniță (de exemplu) sau să citim acum din cărticia aia. Ori să ne întoarcem acum acasă să luăm cutare revistă. Sau vreau la buni. Acum. Bun. Am înțeles. Și acum e momentul în care renunț la explicațiile logice (repetate de “n” ori până atunci și introduc în scenă următorul meu aliat (și singurul care mi-a mai rămas): UMORUL. Dar uite, buni nu e acasă acum. Vrei să mergem și să stăm la ușă toată ziua, să păzim scara blocului? Uite, azi mai sunt o mulțime de chestii interesante pe care le putem face: ai teatru la grădiniță, după-amiază ne plimbăm cu trotineta… și așa mai departe. Moment în care pot spune că am câștigat teren: apare un zâmbet, chiar un râset printre lacrimi, supărarea începe să se subțieze și putem vorbi liniștiți despre altceva, despre planurile pe ziua respectivă, putem citi, povesti, etc. Am savat momentul.

Însă crizele de nervi, urletele și supărările se repetă și de câteva ori pe zi, așa că trebuie să am un sac de răbdare mereu plin în spinare 🙂

Acesta e doar un mic aspect din vâltorile vârstei de 3 ani pe care le trăiește un părinte. Am văzut și alte manifestări – jucării trântite, lovituri ca la box, bătut cu pumnul în canapea, NU-uri și NU VREA-uri rostite hotărât, cu dinții încleștați, bătăi din picior și câte și mai câte. Vă zic eu, cred că nici Dalai Lama nu rezistă în fața nervișorilor dezlănțuiți ai unui copilaș de 3-4 ani!

Și ce ar trebui să facem noi, părinții, în aceste situații? Agresiunea și violența nu sunt soluții, sub nicio formă! Ele nu fac decât să transmită un mesaj negativ copilului și, mai rău, să îi arate un mod greșit de a rezolva problemele pe viitor. Copiii copiază tot și așa vor proceda și ei, mai târziu, ca adulți, căci așa au văzut acasă: problemele se rezolvă cu bătaia.

Nici agresiunea verbală și țipetele din partea părintelui nu sunt o soluție. Tot o formă de violență sunt. Bun, și atunci ce facem? Stăm și acceptăm “să fim călcați în picioare” (cum mi s-a spus mie) sau așteptăm să treacă timpul, ca mai târziu “copilul să ni se urce în cap”?

În ochii părinților și bunicilor noștri, noi suntem o generație de părinți extrem de permisivi. Greșim total în felul în care ne creștem copiii. Nu reușim “să impunem respectul cuvenit”, căci altfel cum de apar aceste “ieșiri violente” și “crize de nervi”? Da, pe vremea copilăriei noastre, respectul însemna, de fapt, reducerea la tăcere, un copil cuminte era un copil tăcut și obedient, care făcea exact ce îi spuneau părinții și nicidecum nu avea astfel de “ieșiri” și “crize”. Pasămite, după cum ne-au crescut părinții, noi am fost uși de biserici, iar copiii din ziua de astăzi sunt niște monștri!

Da, unii dintre noi au tăcut la un moment dat și s-au transformat în copii cuminți, chiar copii-model. Însă cu ce preț? Mulți adulți din generația noastră nu au încredere în ei înșiși sau au amintiri neplăcute din copilărie. Mulți au crescut cu frica de curea sau pur și simplu au livrat părinților ceea ce au vrut aceștia să audă, ca să fie scutiți de certuri și corecții. A fost un preț de plătit, de multe ori prea mare și nejustificat. Prețul cumințeniei, al tăcerii, în schimbul copilului cuminte și ascultător.

Și acum noi vrem ca și copiii noștri să fie cuminți și ascultători, deși ne dăm seama că nu putem folosi aceleași instrumente ca și părinții noștri. Vrem să îi învățăm să fie respectuoși, cuviincioși, darnici, empatici, buni și blânzi, corecți, responsabili, dar în același timp să fie veseli, să fie puri, inocenți, să își trăiască frumos copilăria! Ce părinte nu își dorește asta pentru copilul lui?

Și totuși unde greșim? Nu avem timp, nu îi ascultăm suficient, le dăm prea mult? Ce înseamnă “prea mult”? Prea multă iubire, prea multă atenție? Cine stabilește măsura? Și cum să nu dai, cum să dozezi atenția și afecțiunea?

boy-runningCând spun că suntem o generație de părinți permisivi, mă gândesc la mine, la faptul că îi dau voie copilului să facă multe lucruri care se pot face, fără să îi pună în pericol sănătatea sau să deranjeze pe alții. Da, îi dau voie să alerge prin casă, să alerge pe trotuar și să nu meargă neapărat de mână cu mine dacă nu vrea, să se cațere pe ici, pe colo, să exploreze, să fluiere, să strige de bucurie, să ne mai uităm un pic la desene, să nu mănânce tot din farfurie dacă nu mai vrea, să se cațere în spatele meu, să citim în metrou, chiar dacă nu ne auzim prea bine, să plece încălțat cu sandalele, chiar dacă afară sunt bălți (da, am făcut asta, căci nu m-a crezut și l-am lăsat să se convingă singur. Și am luat șosete de schimb în rucsac 🙂 )- și multe altele de felul ăsta. Îi dau voie multe lucruri, dar insist mereu să spună “te rog” și “mulțumesc”, să se poarte cuviincios, să ia în seamă și sfatul meu, să mă asculte când îl rog ceva. Uneori ne înțelegem ușor, aletori nu. Negociem mult până ajungem cumva la o concluzie. Și da, de multe ori trecem și prin urlete și crize de nervi, sunt inevitabile.

E vârsta, îmi spun deseori. O să treacă. O să fie altfel la 5, la 6, la 7 ani. O să ne înțelegem mai bine. Acum explorează lumea și testează limitele. Și trebuie să îi permitem, cu măsură. Așa îmi spun, deși uneori privesc cu teamă în viitor și mă întreb: dar dacă greșesc acum iremediabil și la 6, la 7 ani sau mai târziu va fi mai rău și nu ne vom mai înțelege deloc? Dacă scap frâiele și totul e pierdut…?

Și totuși… cred că dacă avem răbdare și ascultăm, avem de câștigat. Și noi, și ei. Înclin să cred că răbdarea și iubirea pot face minuni și pot trece peste aceste praguri și greutăți pe care cred că orice părinte le-a întânit.

Voi ce spuneți?

0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *