hands-2Citesc nenumărate bloguri de parenting și sunt la curent cu cele mai noi metode de a ne crește copiii: neagresiv, cu multă blândețe și înțelegere, cu iubire nemărginită, cu limite impuse cu grijă, fără să stresăm și fără să agresăm sufletul gingaș care ne-a fost încredințat spre a-l ghida în această lume. E greu, foarte greu să te strecori și să faci acest dans al echilibrului pe sârmă zi de zi, fătă nervi, cu mult calm, anulându-ți impulsurile naturale de a izbucni, de a-ți pierde răbdarea, de a te răsti, de a-ți exprima, firesc, limitele răbdării umane pe care le ai, normal, ca orice ființă. Trebuie să fii calm și rațional. Mereu. Fără să te dai bătut. La infinit. Exagerez puțin, firește, nu e chiar așa, dar totuși… pe acolo… așa ne învață noile tehnici și curente de parenting în trend. Mă uit la părinții mei care nu m-au crescut așa. Pe mine și pe două treimi (poate mai mult) din tinerii de generația mea, actualii părinți care au copii de 2, 3, 4 sau 5 ani. Mă uit la părinții mei care nu au știut să ne spună “te iubesc”. Pentru că nici lor nu li s-a spus în copilărie. Poate au auzit aceste cuvinte când erau mici, foarte mici… apoi gata. Au fost nevoiți să își ascută simțurile și să intuiască asta, să simtă, să afle, să știe că sunt iubiți de părinții lor. By default. Și asta ne-au transmis și nouă, inconștient, fără să vrea, fără să știe. Că suntem iubiți, fără să fie necesar să ne mai spună. Am știut, am simțit asta, deși de multe ori aș fi vrut să aud aceste cuvinte de la părinții mei… Acum eu le spun copilului meu. Nu mi-e ușor, dar i le spun. Ca să știe sigur, să nu aibă dubii, să nu fie nevoit să intuiască, să simtă, să se întrebe. Să nu existe loc de îndoieli. Mă uit acum la părinții mei, apoi la mine. Sunt tăcuți, atinși de neplăcerile vârstei și de boli. Și fac greșeli… ca noi toți, dar… Ooo, noi, cei tineri, ce ne mai pricepem să îi judecăm, să le arătăm cum e bine, care e drumul corect, cum trebuie să procedeze, ce ne mai place să ne dăm rotunzi și atoateștiutori! Mă uit la părinții mei, apoi la mine. Liniște. Ei tac, dar ochii lor spun atât de multe! Spun că ne iubesc și suntem copiii lor cei dragi, sufletul lor, spun că ar vrea să ne vadă mai des, să împartă cu noi bucuria sărbătorilor și, poate, greutățile care îi macină acum, să ne roage să le fim aproape, să petrecem mai mult timp împreună, să îi auzim… Să îi ascultăm. Noi, însă, suntem prea grăbiți. Robiți de propriile griji și probleme. Le dăm telefoane la câteva zile și îi întrebăm ce mai fac, îi vizităm de sărbători sau, în cel mai bun caz, odată la câteva luni și atât… Îi ajutăm când și când cum putem. Și ne imaginăm că ei sunt bine. By default. Căci ei trebuie să fie bine, doar așa au fost mereu! Doar ei ne-au susținut mereu, ne-au îndrumat pașii, ne-au crescut, au fost alături de noi în toate momentele importante ale vieții, au fost mereu acolo, drepți și fermi, stâlpii pe care ne-am putut sprijini întotdeauna! Dar nu vedem că noi am devenit acum stâlpii pe care părinții noștri au nevoie să se sprijine! Că în ochii noștri ei caută acum înțelegere, că în vorbele noastre ei speră să găsească acum un sfat, un cuvânt bun de alinare, o îmbrățișare, un “te iubesc”. Cred că învățăturile din aceste noi curente de parenting din care, într-adevăr, învățăm să fim părinți mai buni, nu își pot atinge adevărata valoare și împlinire decât dacă noi devenim acei copii iubitori, care ne uităm cu dragoste, înțelegere și compasiune la părinții noștri. Atunci când ne vom îmbrățișa și latura de copii-părinți care devenim un adevărat sprijin și care își iubesc părinții necondiționat, cu multă blândețe și înțelegere, atunci putem să mergem înainte și drumul nostru de părinți ai noului val va fi mai ușor, mai clar și mai simplu de urmat. Iar exemplul pe care îl vom da copiilor noștri va fi unul complet, un exemplu al iubirii și al înțelegerii umane, din ambele perspective, de părinți și de copii! Te iubesc, mamă, te iubesc, tată!

0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *