Empatia. O barieră a tăcerii sau o mare liniștită?
Scriam zilele trecute despre cele aflate de la Social Media for Parents, din prezentarea Domnicăi Petrovai, psihoterapeut, și anume că venim pe această lume dotați cu empatie, dar este responsabilitatea părinților și a celor care ne cresc să cultive această trăsătură sufletească. Să o ude ca pe o plantă și să ne ajute să o creștem, să o îngrijim și să ne bucurăm cu toții de frumusețea ei. Eu sunt o fire empatică, cel puțin așa mă consider. Însă anumite situații din viața mea m-au făcut să observ că nu știu să exprim această empatie. Îmi pare sincer rău pentru situația dificilă prin care trece omul de lângă mine. Îmi este milă și de o vietate neajutorată, dar de un om! Dar când vine momentul să spun o vorbă de mângâiere sau să îmi exprim solidaritatea, mila, părerea de rău ori pur și simplu gândul bun, prin care omul să înțeleagă că îi sunt alături, tăcerea se ridică precum un zid și nu pot îngăima decât niște cuvinte banale, câteva oftaturi, însoțite de o privire ațintită în pământ.
Lasă ușile deschise când pleci dintr-un loc. Lasă loc de o vorbă în urmă, de un “Bună ziua”, de un “Salut”, de un zâmbet. Chiar dacă pleci dezamăgit, trist sau nemulțumit, supărarea va trece, dar oamenii vor rămâne. E o lecție pe care am învățat-o demult și am aplicat-o peste tot în viața mea. 
Sărbătorile vin și trec și în iureșul general uităm să ne pregătim sufletul, uităm să ne primenim pe dinăuntru, așa cum bunicii noștri făceau și încă mai fac. Paștele ori Crăciunul ne găsește de multe ori ocupați cu pregătirile, absorbiți de muncă și griji, înnebuniți de aglomerație și de liste interminale de lucruri de făcut, preocupați și îngrijorați, mereu în goana după cumpărături. În cele câteva zile libere ajungem să ne tragem sufletul, dar suntem epuizați fizic și goi pe dinăuntru. Ne bucurăm prea puțin de sărbători și nu mai primim adevărata însemnătate a acestor momente sfinte. Nu vreau să înșir aici generalități, ci spun despre mine, căci așa mă simt în ultimii ani. Și mă gândesc că or mai fi și alții ca mine.
Astăzi, 21 martie, se sărbătorește în toată lumea Ziua Poeziei, stabilită printr-o decizie a UNESCO în 1999. A fost o perioadă în viața mea când am scris intens poezii – și am mulți prieteni care au trecut printr-o fază similară, iar alții care chiar și-au fructificat pasiunea și au scos volume de versuri. Eu mă consider totuși o începătoare într-ale poeziei (pe câteva dintre ele le-am publicat pe vechiul meu blog, 
La mulți ani pe 2017, să avem cu toții un an nou bun, cu bucurii, belșug, împliniri și multe zâmbete! Acest post nu este despre lista de dorințe pe noul an, ci despre o mică descoperire și niște gânduri care mi-au trecut prin cap după această vacanță de sărbători și pe care aș vrea să le scriu aici, pe blog, ca să vi le împărtășesc și să le recitesc și eu de câte ori voi simți nevoia.
Îmi aduc aminte de copilărie și de primul meu Crăciun petrecut la bunici care mi se conturează cât de cât clar în minte. Un brad uriaș în sufragerie, plin de globuri mari (așa mi se păreau pe atunci), colorate și ornamente de hârtie care îmi luau ochii. Îmi amintesc de un păun de hârtie foarte colorat care își desfăcea aripile și de un glob verde cu brâu de sclipici. Și îmi amintesc de primul cadou primit de la Moș Crăciun (pe unde s-a strecurat oare în casa noastră și apoi cum a ieșit? – mă întrebam tare mirată atunci), un acordeon adevărat pentru copii, micuț și cochet, la care am cântat ani la rândul și care a fost una dintre cele mai frumoase jucării primite vreodată! De atunci, Crăciunul a însemnat pentru mine surpriză, culoare și mister, iar pe parcursul anilor s-a îmbogățit și cu alte ingrediente, mai frumoase, mai pline de semnificație și mai valoroase: căldura și tihna sărbătorilor petrecute în familie, miros de cozonaci, pregătiri, așteptare, sărbătoare sfântă, emoție… Pentru tine ce înseamnă Crăciunul?
Citesc nenumărate bloguri de parenting și sunt la curent cu cele mai noi metode de a ne crește copiii: neagresiv, cu multă blândețe și înțelegere, cu iubire nemărginită, cu limite impuse cu grijă, fără să stresăm și fără să agresăm sufletul gingaș care ne-a fost încredințat spre a-l ghida în această lume. E greu, foarte greu să te strecori și să faci acest dans al echilibrului pe sârmă zi de zi, fătă nervi, cu mult calm, anulându-ți impulsurile naturale de a izbucni, de a-ți pierde răbdarea, de a te răsti, de a-ți exprima, firesc, limitele răbdării umane pe care le ai, normal, ca orice ființă. Trebuie să fii calm și rațional. Mereu. Fără să te dai bătut. La infinit. Exagerez puțin, firește, nu e chiar așa, dar totuși… pe acolo… așa ne învață noile tehnici și curente de parenting în trend. Mă uit la părinții mei care nu m-au crescut așa. Pe mine și pe două treimi (poate mai mult) din tinerii de generația mea, actualii părinți care au copii de 2, 3, 4 sau 5 ani. Mă uit la părinții mei care nu au știut să ne spună “te iubesc”. Pentru că nici lor nu li s-a spus în copilărie. 
Nu am timp!
